Galeria Plan B s-a deschis în anul 2005, în Cluj-Napoca – România, la inițiativa lui Mihai Pop și Adrian Ghenie, și funcționează ca spațiu de producție și spațiu expozițional pentru arta contemporană. În același timp, a devenit un centru de cercetări care face emfază pe arta românească din ultimii 50 de ani, prin scoaterea la lumină a unor lucrări remarcabile ale artiștilor care nu au fost expuși internațional.
În 2008, Plan B a deschis un spațiu expozițional permanent în Berlin care este coordonat de către Mihai Pop și Mihaela Lutea.
Mai multe informații găsiți pe plan-b.ro
❧
Spune-ne câteva lucruri importante despre tine, pentru cei care nu știu prea multe despre munca ta.
Mă definesc simplu ca galerist, deja acest lucru fiind destul de complex, căci meseria de galerist – pe care nu o găsești în nomenclator – presupune o serie de abilități, cumva contrare, disponibilitatea de a lucra fizic cu operele de artă și totodată capacitatea de a vorbi în mod relevant despre ele.
Formația ta este aceea de pictor – experiența ta de creație a fost una notabilă și relevantă. Ce te-a provocat să alegi calea de galerist?
Mai degrabă pot spune că am beneficiat de o educație lungă în artă, de la vârsta de 10 ani, dar nu și că aș avea o experiență consistentă ca artist. Trecerea la postura de galerist s-a produs organic, chiar dacă destul de repede, după o bursă de o lună la Academia de Artă din Zagreb, în primăvara lui 2000. Vedeam acolo pentru prima dată, spații organizate de artiști, iar asta părea să fie soluția și pentru noi acasă, fără a mai aștepta nimic de la instituții și comunitatea artistică în ansamblul ei (cărora le percepeam falimentul încă de pe atunci).
Printre altele, ai o poziție “demiurgică” în relația artist-privitor. Ce înseamnă să fii galerist astăzi?
E adevărat că galeristul mediază conținuturi, așa cum îți spuneam și mai devreme, asta fiind probabil cel mai important lucru pe care-l face. Dar demiurgul este artistul/artista și peste el/ea nu e loc de nimic. A fi galerist e, astfel, asumarea unei poziții de subordonare.
Trei mari frici cu care se confruntă un galerist.
Nu am frici, căci nu sunt blocat în realitatea pe care am constituit-o, nu țin cu dinții de nimic.
Plan B: numele galeriei trimite parcă la o soluție ”de avarie”. Când și la ce s-a constituit galeria ca alternativă?
Erau vremuri tulburi, dar de mare entuziasm. Vorbesc de începutul anilor 2000, când discrepanța dintre proiecția lumii și realitatea trăită căpătase dimensiuni considerabile. Se ajunsese într-un impas adevărat, la fundul sacului. De acolo nu se putea merge decât în sus și asta am hotărât câțiva dintre noi să facem. Am deschis Plan B în 2005 ca urmare a acumulării câtorva decepții legate de școala și scena de artă. Plan B nu s-a vrut un nume cool, dimpotrivă, unul ancorat în experiența (cel puțin a mea) acută a anilor de dinainte, care fuseseră un eșec.
Opțiunea de a funcționa în două spații – la Cluj și Berlin – te pune în situația critică de a vedea două scene diferite. Din perspectiva ta, care sunt diferențele?
Văd o diferență la nivelul mentalităților, dar mai ales la cel al relațiilor de producție.
A fost un an traumatizant pentru scena culturală. Într-un context timid de revenire la viață, care crezi că va fi rolul artei în noua realitate?
Același. Nu cred că “rolul artei” se schimbă cu o epidemie, fie ea globală, iar “noua realitate” rămâne de văzut cât va dura și ce urme va lăsa pentru a-și merita acest nume. Ceea ce experimentăm în mod colectiv astăzi este o necunoaștere cvasitotală a unei situații medicale. De aici până la o schimbare de paradigmă socială e mult. Dar și dacă va fi așa, arta nu e – în pofida clișeelor vehiculate – prima care anunță schimbarea socială, nu e atât de vizionară precum se spune. Aș zice că mai degrabă vine la final.
Chiar, ce ne-am face fără cultură?
E în regulă. Și să-ți spun de ce. Artistul Miklos Onucsan are o lucrare (neînrămabilă!) din 1987, un mare palimpsest de modele serigrafice, produse de fabrica la care lucrase în acei ani, numită cu un citat din Herve Fisher, “Hygiene de l’Art. Contre Culture”. La finalul fiecărei zile de muncă în fabrica Onucsan, adăuga câte o imagine acestei pânze uriașe, folosind instrumentele producției industriale, aceleași site serigrafice și cerneluri, aceleași modele folosite la producerea fețelor de masă. O făcea însă în logica sa, radical diferită față de producția industrială. Acest gest artistic, strecurat la finalul programului de lucru de 8 ore și repetat zilnic, era ca o igienă care-l apăra pe artist de marea cultură, cea sforăitoare și nivelatoare. Întorcându-mă la întrebarea ta, da, fără actul primar de a face arta e greu; dar discuția despre setul de valori care definesc Cultura e o discuție mai largă.
Rame: din experiența ta de artist și manager, ce presupune o ramă cu adevărat bună?
O bună protecție a lucrării pe care o încadrează. Nu design fără utilitate.
În încheiere, ai putea să ne împărtășești câteva din planurile de viitor ale galeriei/fundației?
Nu!