Povestiri în ramă | Cristian Sida

Care a fost momentul în care s-a produs declicul?  Momentul în care ai luat contact cu desenul, iar mai apoi cu pictura?

Păi când aveam cinci ani. Ăla a fost primul moment. Pictura a fost ceva mai târziu. Mult mai târziu. Oricum, toți când începem, începem prin desen. La cinci ani a început totul. Bunicul meu desena cai. Era mare iubitor de cai și, stând cu mine – ai mei erau la servici – îmi desena cai, iar eu eram fascinat. De acolo a început tot. Și toți caii aveau nume; Roibul, chestii din-ăstea. De acolo a început practic tot. Prin ’79 am început să desenez și eu mimetic după caii lui. Semănau cu niște oameni de zăpadă. De fapt, chiar asta erau: cai oameni de zăpadă. Fiecare dintre ei avea un personaj înfipt în ei. Și după aia, începeam să umplu caiete întregi, caiete pe care încă le mai păstrez.

 

Care erau personajele ecvestre?

Tot așa, oameni de zăpadă. Oamenii de zăpadă călăreau caii de zăpadă.

 

De ce oameni de zăpadă?

Păi așa îi vedeam eu. Bunicul meu nu era un desenator foarte bun și atunci îi făcea așa: inerți, hieratici și călăreau. Caii erau mai mișto. Și desenele lui le păstrez, alături de ale mele. Maică-mea chiar a înrămat câteva, într-o culoare foarte nasoală și ieftină. Așa a început totul.

 

Și pictura?

Pictura a luat amploare propriu zis după cum era moda atunci – la Casa Pionierilor. Ca să se scape de tine cât erau la servici, părinții te lăsau acolo, de pe la opt ani. Acolo am început, cu acuarelă, cu goașă… Dar nu îmi plăcea acolo. Mi se părea mult prea disciplinar și aveau teme idioate pe vremea aia, în ’81 – ”Cântarea României”, ”La Cules” etc.

Prima diplomă din viața mea am primit-o atunci când am câștigat concursul de desenat pe asfalt, la Arad. Eu am desenat, era ceva, o copilărie, în ‘82 în mai… nu o să uit chestia asta. Toți copii desenam pe asfalt și mie mi se părea foarte banal – și cred că și lor – ce am desenat. Desenasem un avion. Organizatorii m-au întrebat „Ăsta ce e, avionul copilăriei?” Îți dai seama cum sună asta. Eu fiind timid, din dorința de a mă scăpa repede de ei, am zis „Da!”. Lor li s-a părut atât de tare că desenul reprezintă „Avionul copilăriei” – chestie comunistă: copilul, avion, vise, zbor – direct am fost cel mai bun! Tatăl meu era pe malul Mureșului la canotaj și am fugit înspre el cu diploma strigând „Am câștigat! Sunt cel mai bun!”. Eram cel mai bun, dar din greșeală. Așa a fost.

După, treaba s-a „agravat”. Mama mea a crezut că eram foarte talentat și m-a dat la un nivel superior la „Școala Populară de Artă” în clasa a III-a, deși nu era voie. Am intrat cu pile. Tot așa, ca să se scape de mine, pentru că lucra în alt oraș. Acolo, eu eram cel mai mic. După cum spuneam, eram a III-a, iar ceilalți care erau acolo dădeau admiterea la facultate. Erau tipi imenși. Ei desenau după gips. Pe mine profesorul mă punea să fac de-ale mele. Atunci am început să fur meserie! Ca să ne înțelegem, ceilalți erau tipi mai în vârstă decât părinții mei, pe vremea aceea se intra la facultate după ce dădeai admitere – uneori de zeci de ori.

La doisprezece ani am venit în Timișoara, fiindcă nu era liceu de artă în Arad. Tot din același motiv, mama făcea naveta și nu putea să se ocupe de mine. Oricum, eram bâtă la matematică. La mine de fapt și pictura și desenul au plecat de la niște mici drame. Mie nu îmi plăcea treaba asta, că eram la internat. Și acolo eram cel mai mic. Atunci mi-am dat seama că singura soluție ca să trec peste etapa asta, nefiind loc de altceva, era să merg după masa de prânz la liceul de artă de pe strada „Eminescu” și să desenez până seara târziu, ca să scap de internat.

 

Cât de important este să furi meserie?

Este foarte important, deși, la vremea respectivă, nu consideram că fur. După cum ziceam, nu aveam încotro, pentru că mă puneau ceilalți să pozez pentru ei. Fiind cel mai mic eram cel mai ușor de manipulat, deci ori luam bătaie ori pozam. Și atunci, cei de a XI-a și de a XII-a care se pregăteau deja pentru facultate aveau de ales: ori muncă fizică grea, ca de armată, ori să pozeze. Și atunci, eu cum eram cuminte, stăteam smirnă. Eram fricos și timid și stăteam nemișcat, deci eram modelul perfect pentru ei. Acolo am văzut prima oară primele tuburi de ulei, le-am simțit mirosul. Am început să fur meserie fără să vreau. Vedeam cum făceau ei. Deși mi se părea o chestie de bun simț să nu mă uit, mi-era și jenă. Mai târziu nu am mai prea avut ce să fur, pentru că deja eram antrenat, cum s-ar spune.

 

Picturile și desenele tale sunt puternic amprentate de culoare. Cum ai ales calea de colorist?

Întrebarea asta cred că nu mi-am pus-o până acum. Cred că eu nu am ales-o, cred că ea m-a ales pe mine. M-a ales, fiindcă eu nu știam că am un simț de culoare. Se pare că îl am. Așa am auzit, se pare că e o calitate a mea… După, a contat foarte mult conștientizarea faptului că am simțul ăsta de culoare. Cred că l-am conștientizat avându-l profesor pe Constantin Flondor. În ‘88 am nimerit la el. Am avut noroc, am prins ultimele trenuri. L-am avut profesor în ultimele clase, la liceu.

 

Era vorba de o școală complet diferită de celelalte școli  de profil din perioada respectivă.

Este o foarte bună remarcă! Am fost a doua grupă a lui Flondor care desena după gips, după portret. În Timișoara, la vremea aia se făcea o pictură nemțească. Am fost la olimpiada națională – concurs național cum se numea atunci – la Baia Mare. Țin minte că profesorii de desen din Baia Mare stăteau în spatele meu și erau fascinați de ce școală de „pictură germană” avem noi în Timișoara. „Școală germană” însemna pentru ei cea de tip Brücke, fiindcă noi lucram așa, într-o manieră de la Fauvism înspre Expresionism și Neo-expresionism. Nu cred că în liceu mi-am dat seama că sunt colorist. A contat mult  întâlnirea mea cu Flondor. Te învăța măiestrie. Apoi l-am avut profesor pe Romul Nuțiu, care era un maestru în a preda culoarea. Când am ajuns în facultate am crezut că am greșit adresa, pentru că am început să facem pătrățele. În anul I asta am făcut. Pătrățele. M-am gândit, „Unde am nimerit? Ce-i cu ăștia?” Și abia în anul III de facultate am început să îl reiau pe Johannes Itten.  La douăzeci și unu de ani, asta după ce la optsprezece ziceam „Ce-i cu ăsta? E un fraier cu pătrățelele lui!”. Am început să îl reiau pe Itten, dar tradus în românește. Știu că îl avea mama lui Gheorghe Fikl. Era singurul Itten tradus în românește din oraș și, fiind prieten cu Gyuri Fikl și colegi de grupă, am avut acces. Mama lui l-a tradus așa, un pic românește, un pic ungurește și de adaptat l-am adaptat noi. Îl citeam din scoarță în scoarță. Știu că am făcut niște lucrări unde apărea contrastul simultan, calitatea, chestii grele. Grele, dar făcute ca la carte.

 

Personajul sau spațiul? Ce te preocupă mai mult?

Cel mai mult contează de fapt momentul în care îți dai seama că se naște ceva acolo. Personajul nici nu există de fapt, în opinia mea. Personajul este o întâmplare, o coincidență de unghiuri și întâlniri de materie. De exemplu, în ultimul timp, îmi place să stau la masă și să beau multă cafea. Când termin cafeaua simt nevoia să salivez. Multe desene încep pentru că salivez direct pe hârtie. Se știe că mulți își preparau pigmenții de ulei cu salivă. Saliva e un foarte bun liant. E, saliva aia, dacă iei un pastel, un pigment sau carioca de acril și începi să o „deranjezi”, devine un mediu extraordinar de organic și intim. Acum, în Franța, chiar am scris pe etichete. La tehnică am menționat și „salivă”. Rezistă fantastic de mult.

Începutul  pornește de la culori. Am în minte niște culori, un anumit spațiu, dar despre personaj nu am nici cea mai vagă impresie. După cum spuneam, el se naște din întâlnirea materiei.

Eu nu i-am cunoscut niciodată pe oamenii pe care îi pictez. Se întâmplă ulterior să semene cu multă lume. Este, de fapt, un automatism. Un automatism de a face un anumit tip de ochi, de nas. De asta nici nu folosesc model. De fiecare dată când am încercat să mă inspir după ceva, nu prea mi-a reușit. Sau mi-a reușit, dar nu era nimic marcant. Deci personajul ăla nu există și nici nu mi-ar plăcea să o facă. Este o expresie. Un personaj-expresie.

 

Este un singur personaj?

De obicei, eu văd un personaj. Multă lume vede două personaje, chiar trei. Acum personajele nu mă mai pasionează, nici măcar cele care nu există. Vreau să mă întorc la abstract. La un desen abstract.

 

Obișnuiești să adaugi intervenții scrise pe suprafața lucrărilor tale: sintagme, metafore, frânturi de versuri. Cum le integrezi în narațiunea lucrării?

Uite, îți dau un exemplu. Odată, la atelier în timp ce lucram ascultam o melodie. În franceză spunea ceva de genul: „chanson vinaigre” sau „mélancolie banale”. Sintagme, metafore sau chestii de tipul ăsta: „cântece oțet” sau „melancolie banală” sunt foarte mișto și atunci, automat le scriu. Nu sunt prestabilite. Ele vin, pur și simplu. Eu lucrez ascultând muzică, tot timpul. Este o lucrare în Timișoara căreia i-am dat titlul  „Satiricon”, dar ea se numea de fapt „Fifty Ways to Leave Your Lover”, după melodia lui Paul Simon. Mi se părea că sună fantastic. Dacă te uiți să vezi ce se întâmplă acolo cu personajele alea, o să îți dai seama că nu au nici o legătură cu melodia decât așa, subsidiar. Mai sunt și gânduri sau supărări care apar pe moment. Și scrisul este personaj. Este un actor în lucrare, un motor.

 

Când știi că ai terminat o lucrare?

Asta este o întrebare foarte grea, de fapt. Din reflex aș putea zice că o lucrare nu e niciodată gata și niciodată începută. Cine stabilește când e gata lucrarea? Pot să stabilesc eu, după normele școlii și ale învățământului de artă. Dar ca artist, pot răspunde foarte simplu. Este gata când simt că este gata. Dar nu este așa. De obicei, când simt că e ceva care mă intrigă întru totul la o lucrare, apare ceva nou, ceva întâmplător. De obicei dintr-o problemă, ceva rudimentar, ca atunci când îți dai seama nu ai ce îți trebuie în momentul respectiv. Atunci le las în pace.

 

Cât de des se întâmplă totuși să revii asupra lucrărilor?

Din păcate, se întâmplă destul de des. Mi s-a întâmplat să distrug în ultimii trei ani minim patruzeci de lucrări. Nu prea îmi place să țin picturi care sunt îmbâcsite și atunci revin peste ele. Culmea, le îmbâcsesc și mai mult. Este un mare păcat, fiindcă mi-am dat seama că am distrus foarte multe lucrări care trebuiau să rămână așa, ca o mărturie a unei perioade. Poate am fost mai puțin talentat, poate mai puțin inspirat, nu contează! Ar fi trebuit să le las așa! Fiecare lucrare, până la urmă, are drumul ei. Și chiar și clientul ei. Sunt unii oameni care le preferă pe acelea.

După expoziția pe care am avut-o în Franța la Muzeul PASO, m-am întâlnit cu Paso, al căruia era muzeul. Ăsta e un tip care niciodată nu revine. Peste nimic. Spunea: „Nu ucide lucrarea!” Mai ales când când pictezi în acril. Acolo, când ai revenit peste, totul se închide. În cazul uleiului, îl mai poți păcăli cumva. Dar nu și la acril. Ăsta este un mare defect al meu. De asta acum, în ultima perioadă, lucrez numai pe fonduri albe și încerc să termin totul într-o singură ședință.

 

Să ucizi o lucrare?

Da. E ca atunci când îți pare rău că ai necăjit pe cineva, când îți dai seama că ai făcut cuiva un rău și realizezi prea târziu. Pe moment îți place să faci răul ăla. Ești ca un copil. Dar când îți dai seama, te apucă așa o tristețe… Abia atunci ești conștient că este moartă și nu mai ai ce să îi faci.

 

În încheiere aș dori să te întreb, deși nu obișnuiești să îți înrămezi des lucrările, atunci când totuși alegi să o faci, ce așteptări ai de la rama respectivă. Cum trebuie să se raporteze ea la lucrare?

Eu văd destul de diferit treaba cu înrămatul. Nu o văd  ca pe ceva ce ține de estetică. Nu o văd ca pe un element care închide. Trebuie să aibă și rama aia un farmec, un sex-appeal, ceva. Dacă e numai o ramă frumoasă și scumpă, anti-reflex etc., nu mă încălzește cu nimic. De asta mi-au plăcut foarte mult ramele voastre. Am zis clar ce doresc să se vadă din lucrare. Ce este esențial pentru mine, în cazul lucrărilor înrămate, este să păstreze starea „de laborator” a lucrării. Starea brută. Pe mine mă interesează să se vadă ruptura spiralei hârtiei sau pânza deșirată. De obicei lumea când vrea să înrămeze o lucrare, vrea să iasă frumos. Frumos ca o  mașină proaspăt scoasă de la curățătorie. Cred că o ramă trebuie să pună în valoare o lucrare la modul expresiv și nu estetic.

Coș